Toată viața suntem în căutarea sinelui și proiectăm pe cei din jur așteptările noastre. Ne dorim să ne identificăm cu binele dar ne facem rău în mod constant prin alegerile noastre.
Am aflat după ani de alergat haotic în jurul cozii că suntem în stare de conștiență maximum trei la sută....restul suntem mama, tata, bunicii, strabunicii, unchi, mătuși, pana la a șasea generație.
Dar cu adevărat mi s-au limpezit gândurile doar atunci cand am înțeles că pot fi fericită....că pot trăi în armonie cu oamenii pe care altă dată îi bănuiam de tot felul de gesturi potrivnice, pe care-i ajutam și nu erau , desigur, recunoscători...., nu apreciau efortul meu...și toată nenorocirea vieții în acele momente în care simțeam nedreptatea prin toți porii.
Sunt sigură că stiți la ce mă refer....
Tot timpul acesta, de patruzeci de ani, am trăit în ceață și cu adevărat nefericită, cu furii și așteptări.
Acum sunt un om liber, care se descoperă în fiecare zi, mai încrezător și cu adevărat bun. Nu mai fac bine doar pentru a primi ceva înapoi, gen recunoștință, mulțumiri...etc.
Acum știu că nu sunt Dumnezeu, nu am puteri miraculoase și ofer pentru că îmi doresc să văd bucuria celui care are nevoie să fie ajutat.
Acum știu că nimeni nu are nimic cu nimeni...și dacă oamenii au anumite comportamente , le au pentru că ăsta este un cadru din filmul lor.
Fiecare om , în primii ani de viață înregistreaza și filmează tot. Copiii nu au conștiință până la șapte ani, așa că acele cadre sunt inserate în memoria lor în ordinea evenimentelor. Toată viața, apoi, actiunile individului au ca premisă filmul din spatele lui.
Acum știu că oamenii emit ceea ce au în ei ... moștenirea lor.
Și...acum pot să simt bucuria în lucrurile mici și mai puțin importante...
Comentarii
Trimiteți un comentariu