Libertatea de A Fi este doar un mit.


Zilele trecute m-am confruntat cu Adevărul în care trăim și nu mi-a plăcut.

Luăm ce primim, ascultători și după, avem cele mai ascuțite replici și injurii.

Răspunsul este simplu : noi nu suntem liberi. De când ne naștem stăm cuminți și ne luăm de la părinți lecțiile. Toate programele, fricile, dezamăgirile trăite de ei ne sunt dăruite. Deși nu le-am experimentat, le simțim drama și deja suntem EI. Putem să-i spunem cu toată gura : metamorfoză!!

Ăsta este tristul adevăr. Toate nemulțumirile de care se plâng și sunt marcați devin ale noastre.
Și cum ei nu au făcut nimic în a schimba ceva, ci doar și-au exprimat în multe feluri verbale supărările , se înțelege că așa facem și noi.

Zilele trecute am avut dintr-odată, o stare de rău, greu de descris. Nu puteam sta în picioare. Pentru că eram aproape de spital, am mers la urgențe.

Sala de așteptare era plină cu oameni care așteptau cuminți să le vină rândul, ca la Anaf.

Am mers, am dat datele și ne-au trimis în sala de așteptare. Atunci am înțeles că nu avem nici o șansă. Încercam să nu alunec de pe scaun cât Cristi (soțul meu) insista să facă cineva ceva, ORICE.

Era o doamnă lângă mine care îmi spunea că se simte rău. Aștepta de cinci ore să o strige cineva.

La insistențele lui Cristi m-au chemat, mi-au făcut o electrocardiogramă. Din nefericire pentru mine, nu aveam nimic. Nu eram cod galben, așa că m-au trimis în sala de așteptare.

Nu pot să exprim neputința și tristețea pe care am simțit-o. Mă uitam la personalul medical, la oamenii din jur, pacienți, suferinzi. Parcă eram într-un film prost. Erau cu toții depersonalizați, muți într-un fel ciudat, inexpresivi, lipsiți de viață, și unii și alții.

Am plecat la Regina Maria, unde am constatat că nu mai există ambulatoriu, nici măcar la pediatrie. Și-au restrâns activitatea și s-au axat pe a face investigațiile standard pentru navigatori.
Bani mulți, efort minim.

Sintagma  "mori cu zile" este o realitate . Acesta este avantajul de a trăi în Constanța, un oraș mare, oraș port, dezvoltat cultural, economic, social, cu toate avantajele incluse. Ori că trăim aici, ori într-un sat fără căi de acces, "starea de bine" este aceeași.

Am plecat către ultima variantă știută, Iovemed.  Acolo erau puțini pacienți, un iz de rutină și plictis. După aproximativ douăzeci de minute am intrat în cabinetul medicului. Am explicat, am concluzionat, și mi-a pus o perfuzie.

Verdict : criză neidentificată. Sfatul a fost să urmărim starea. Poate o cădere de calciu, poate o răceală ce debutează, nimic sigur.

Nota de plată...trei sute de lei.

Perfuzia m-a ajutat să ies din criză, iar pentru mine, după atâta rău, alergătură și panică, acest fapt a fost mult peste așteptări.

Am înțeles că șansele noastre sunt mici. Nu mulți își permit să dea 300 de lei pentru o perfuzie și preferă să nici nu gândească alte variante. Direcția este clară pentru mulți dintre noi, cu tot riscul,  URGENȚE, așteptat câte zile trebuie, perfuzia...și se mai amăgesc o perioadă...

Sincer, acum, că am trecut de moment, pot gândi și concluziona ...Este o realitate care explică tragediile ce apar atât de des. Șansele să fii ajutat sunt aproape inexistente.

Soluții nu văd, iar asta nu din pesimism, ci din realism. Sunt conștientă că  un fond de economii pentru urgențe medicale este mai mult decât necesar. O rugăciune la momentul potrivit și oameni dragi în jur, care gândesc frumos și pozitiv alături.

Exteriorul nu ne ajută și câtă vreme nu ne dorim să ne trezim, să nu mai perpetuăm tarele trecutului, prezentul va fi exact cel de azi. Mereu același.







Comentarii